Links Sitemap Business Linker Sitemap

O situație foarte complicată. Cum ieșim la lumină? (II)

309 afisari
Eugen R?dulescu
În urmă cu două cicluri electorale, prin 2015, a început un fel de competiție pentru atragerea alegătorilor, cum altfel, decât prin acordarea unor facilități fiscale. Alegerile din 2016 au trecut, facilitățile au rămas. Mai puțin obișnuit, noul guvern, instalat după alegeri, în anul 2017, a continuat în forță generozitatea fiscală,
prin aplicarea complet irațională a așa-zisei teorii «wage-led growth» – o prostie absolut monumentală, care a devenit punctul culminant, momentul rupturii totale a echilibrului bugetar, după care bugetul a mers dintr-o cârpeală într-alta. Până am ajuns, azi, într-o situație deosebit de critică : stocul datoriei publice a trecut de 50 la sută, deficitul din 2023 este de 6 la sută din PIB și crește precum Făt Frumos, PNRR riscă să devină cea mai formidabilă oportunitate – ratată. Remedierea situației nu poate să întârzie, iar magnitudinea problemelor obligă la un ansamblu serios de măsuri.

După părerea mea, remedierea situației poate și ar trebui să pornească de la anularea, cât mai rapidă, a facilităților fiscale acordate cu diverse scuze, dar care în final au făcut praf orice logică a politicii fiscale. Aceste însemnări se vor concentra asupra acestei teme. Remarc mai întâi faptul că s-a împământenit solid ideea că facilitățile fiscale rezolvă orice problemă și, o dată acordate, ele nu mai sunt eliminate în veci. În loc să existe o competiție sănătoasă, pentru performanță personală mai bună, efortul se mută în a accede într-o poziție care oferă un privilegiu fiscal: mai multă bunăstare pentru mai puțină muncă. Tocmai faptul că s-a ajuns atât de departe pe această cale ar justifica o decizie politică fermă: toate facilitățile deja acordate își încetează aplicabilitatea și nu se acordă alte facilități decât punctual, pentru investiții foarte mari (să spunem, de la 50 milioane de euro în sus) și pentru o perioadă precis delimitată, nu mai lungă de 5 ani. Ar fi ideal un acord politic de a continua această politică fermă și clară în următoarele 3 cicluri electorale, cel puțin.
 
Știu că anularea facilităților fiscale va fi un demers dificil politic, mai ales cu un an înaintea alegerilor. Dar șansa de succes, inclusiv în planul impactului pentru corectarea deficitului, este mai mare dacă aria de acoperire a anulării facilităților este mai cuprinzătoare și dispare argumentul «dacă se poate pentru x, de ce nu și pentru y?». Nu am informații legate de toate facilitățile în vigoare. De aceea, ceea ce voi arăta mai jos are doar rolul de a ilustra demersul pe care l-aș considera de dorit din partea autorităților, întrucât contribuie și la rezolvarea unei probleme acute în prezent, și la un cadru fiscal mai echilibrat, cu avantaje semnificative pe termen lung, tocmai pentru că adevărații câștigători ar fi investitorii care își bazează performanța pe rezultatele propriei activități, nu pe pomeni fiscale.

Întâi, este de adoptat fără întârziere un regim al taxei pe valoarea adăugată (TVA) mult simplificat, cu doar două cote (19 la sută, cota standard, și 9 la sută numai pentru produsele alimentare, fără zahăr, băuturi și dulciuri) și fără excepții. Aș așeza pe primul loc această măsură întrucât se poate aplica imediat, iar rezultatul se vede fără întârziere. Am înțeles discuția legată de cărți, ba chiar am aflat cât de dramatică va fi eliminarea cotei de 5 la sută pentru sălile de fitness, sau pentru construcția de locuințe. În toate cazurile, vorbim despre argumente valabile de fapt pentru orice activitate umană – pentru toate, o cotă de favoare la TVA este mai bună decât cea standard. De aceea, nu trebuie să existe deloc excepții; una singură o va justifica pe a doua și tot așa. Iar pentru eventuale politici de stimulare a unui domeniu sau altul, există și alte pârghii, cum ar fi, de exemplu, creditele prin programul pentru prima casă. Cât despre sălile de fitness, cel puțin la clubul la care merg eu, reducerea acordată acum câțiva ani TVA s-a găsit, integral, în veniturile sălii: abonamentul nu s-a ieftinit nici măcar cu un leu.

Următoarea pe listă este exonerarea de la plata unor impozite și taxe pentru anumiți salariați. De peste două decenii sunt aici lucrătorii din IT – o măsură utilă, la începutul anilor 2000, dar care acum este perfect aberantă: unii dintre cei mai bine plătiți salariați sunt scutiți de impozit pe venit. Dar toate celelalte scutiri (pentru constructori, pentru agricultori, pentru cercetători și câte or mai fi) trebuie eliminate. Toate, pentru că, repet: ideea că este posibil să avem mai multe categorii de plătitori de taxe trebuie să dispară – pentru echitate, ca și pentru creșterea, absolut necesară, a veniturilor statului.

Pe locul al treilea aș așeza eliminarea facilității fiscale pentru ceea ce în mod abuziv se intitulează microîntreprindere. Când s-a introdus, această facilitate a vizat simplificarea procedurilor fiscale, pentru activități economice pentru care calcularea profitului, inclusiv eventuala verificare a calculelor de către controlul fiscal, erau excesiv de complicate și nejustificate de rezultatul obținut. A taxa cu 1 la sută venitul total al unei microîntreprinderi este rațional și eficient. Iar facilitatea nu are decât obiectivul de a simplifica sistemul fiscal, nu de a oferi o portiță pentru a plăti cat mai puțin ca impozit pe profit. Dar când «microîntreprindere» s-a numit și ceva care are venituri de 1 milion de euro pe an, ba se poate să aibă și «frați» cu același proprietar sau cu soțul/soția/fiul proprietarului, avem de-a face cu o evidentă formă de «optimizare fiscală». Este nesănătos pentru echitatea în afaceri și păgubos pentru buget. Iar datele centralizate de Banca Națională arată cum o facilitate rezonabilă se transformă într-o goană pentru «optimizare fiscală».

Astfel, în anul 2022 erau înregistrate aproape 728 de mii de microîntreprinderi, din care peste 68 la sută aveau o cifră de afaceri totală mai mică de 50 de mii de euro, iar cele cu o cifră de afaceri între 50 și 300 de mii de euro reprezentau alte 23 de procente din total.

Microîntreprinderile cu valori ale cifrei de afaceri de peste 300 de mii de euro erau puțin peste 51 de mii, adică 7 la sută din numărul microîntreprinderilor. Pentru o țară cu nivelul prețurilor din România aceste 7 la sută din microîntreprinderi ar trebui reclasificate drept plătitori de taxe obișnuiți. Merită semnalat, totodată, faptul că numărul total al microîntreprinderilor a crescut cu 16 la sută în cinci ani; dar în cazul “microîntreprinderilor” cu cifre de afaceri de peste 300 de mii de euro creșterea a fost cu nu mai puțin de 80 la sută în același interval. Pentru această conduită nu fac o vină antreprenorilor; aceștia au identificat portița legală pentru “optimizare fiscală” și au procedat în consecință. De aceea, reducerea plafonului pentru încadrarea în categoria microîntreprinderi până la 500 de mii de euro în acest an este un pas în direcția corectă. Ca, de altfel, și măsurile discutate în spațiul public privind coborârea acestui plafon la 300 de mii de euro, ca și impozitarea cu 3 la sută a firmelor care înregistrează rate ale profitului foarte ridicate. Aceste măsuri nu descurajează investitorii, ci doar reduc pe un palier mai rezonabil favorurile fiscale de care se bucurau unii întreprinzători. Un pas înainte, chiar dacă opinia publică este asaltată cu abordări pro-domo ale celor care au plătit impozite derizorii, iar acum, vai, vor plăti ceva mai mult.

Nu trebuie pierdute din vedere nici «optimizările fiscale» realizate prin angajări mascate sub forma de «colaborare», respectiv «persoane fizice autorizate» sau «profesii liberale». Știu că aici calc într-un mușuroi colosal de privilegiați, care au salariul minim pe cartea de muncă și «colaborează» cu același angajator pentru sume care pot fi de multe ori mai mari decât salariul. Asta este însă o formă, perfect legală acum, de a fura de la ceilalți contribuabili, care nu au găsit drumul spre «optimizare fiscală». Un bine-cunoscut avocat, care a fost și secretar de stat în Ministerul Finanțelor, recunoștea onest că el plătește taxe pe venit mai mici decât secretara lui – ceea ce nu are sens. Am înțeles că unii avocați au explicat că o taxare pentru sănătate la venitul obținut ar însemna o dublare a poverii fiscale, fără vreun câștig pentru ei. Aici au dreptate. Doar că eu, care am plătit mereu impozite și taxe fără vreo facilitate, aș vedea invers lucrurile: până acum, timp de zeci de ani, ei au plătit doar jumătate din cât ar fi trebuit să plătească, dacă nu aveau portița legală a «profesiilor liberale»… Nu cred că este aici locul unor detalii de ordin tehnic. Obiectivul și normal, și sănătos în plan social, este ca veniturile din muncă să fie impozitate similar, iar portițele pentru a plăti cât mai puțin statului să nu existe.

Închei aici discuția despre venituri ale statului care sunt ciuntite prin îngăduința legiuitorului, pentru a ridica o problemă deosebit de gravă, referitoare la o cheltuială bugetară care tinde să devină copleșitoare: pensiile speciale. Iar aici, pentru a nu exista confuzii semantice, includ toate pensiile care: (i) se calculează cu altă bază a veniturilor decât cea standard; (ii) se acordă pentru o altă vechime decât cea standard; și/sau (iii) se acordă de la o altă vârstă decât cea standard.

Am sa încep discuția cu ultima problemă, cea a vârstei de pensionare, pentru că aceasta este cel mai aberant privilegiu care poate fi acordat de un stat, iar el NU EXISTĂ NICĂIERI în Uniunea Europeană. Adică, să fie clar: chiar pentru profesiile pentru care vechimea pentru acordarea pensiei este de 20 de ani de activitate, pensia NU se acordă înainte ca beneficiarul să atingă un prag de vârstă. Iar argumentele pentru o asemenea conduită sunt multe și foarte puternice.

În primul rând, persoana care iese la pensie pe la 45-50 de ani este în plină putere. A ieși din activitate este un blestem cu o poleială atrăgătoare. (Dacă persoana respectivă nu iese din activitate, ci lucrează și ia și pensie – aceasta este o aberație morală. Doar că este destul de improbabil ca pensionatul special să poată să lucreze mai mulți ani, apar inevitabil conflicte, a căror rezolvare va fi, la un moment dat, terminarea activității.) În 2-3 ani, dacă nu mai devreme, frustrarea pentru a fi ajuns neica nimeni, un pensionar bine plătit și atât, devine copleșitoare.

În al doilea rând, experiența profesională ajunge spre apogeu tot la aceeași vârstă. Societatea are de pierdut enorm prin pensionarea unor oameni, în plină putere, care ies de pe piața forței de muncă și lasă locul altora, care au nevoie de ani și ani pentru a deveni experți în domeniul respectiv. Iar cazul cel mai flagrant este al judecătorilor. Revin cu sublinierea că NICĂIERI nu există judecători pensionari la 50 de ani. Nicio țară nu este atât de bogată sau necugetată să dea cu piciorul unei experiențe profesionale inestimabile. Cu excepția României.

Pe măsură ce numărul celor care se lasă seduși de privilegiul de a ieși la pensie înainte de a fi împlinit 50 de ani crește, avem situații colosal de grave, datorate irosirii experienței de la maturitate a foarte multor oameni. Tragicul caz de la 2 Mai, unde două vieți tinere au fost spulberate, are printre cauze profunda lipsă de experiență a polițiștilor din trafic, care este urmarea naturală a pensionării polițiștilor cu experiență, în plină maturitate. Aceasta este calea pe care vrem să mergem? Să luăm vieți tinere, pentru ca adulți sănătoși să poată să iasă la pensie la 45 de ani, după care să taie frunze la câini încă 30-40 de ani, pe bani publici? Dacă aș fi citit așa ceva într-un roman al lui Kafka aș fi spus că merge prea departe cu imaginația.

În al treilea rând, coeziunea societății are grav de suferit. Însuși sentimentul național este în pericol, dacă persistăm în a avea două categorii de cetățeni: pe de o parte, marea majoritate, care muncesc peste 40 de ani pentru o pensie care este sub 40 la sută din ultimul venit. Pe de altă parte, privilegiații, care ies la pensie după 20 de ani, pe la vârsta de 45 de ani, cu o pensie mai mare decât ultimul salariu, și care se va tot indexa până la sfârșitul vieții «specialului». O țară normală nu își poate permite ca o parte dintre cetățeni să dobândească venituri exorbitante din bani publici, pentru a se odihni de pe la 45 de ani până la sfârșitul vieții: asta duce inevitabil la nemulțumiri sociale, la conflicte între grupuri sociale, la un sentiment de frustrare care atrage, pur și simplu, părăsirea țării. Pe măsură ce trece timpul, numărul «specialilor» va tot crește, falia din societate devenind prăpastie. Iar principiul constituțional, potrivit căruia toți oamenii sunt egali în fața legii va fi doar o batjocură, așa cum a scris, acum aproape 80 de ani George Orwell: toate animalele sunt egale, doar că unele sunt mai egale decât celelalte!

În sfârșit, dar nu în cele din urmă, problema costului bugetar este colosal de serioasă. Acum se cheltuie cam 1 la sută din PIB pe pensii speciale. Nu pare mult. Dar în fiecare lună ies la pensie alte valuri de «speciali», toți cu salarii mari, care vor avea pensii mai mari decât ultimul salariu, pentru multe zeci de ani de aici înainte. Estimez că nu vor trece mai mult de 5 ani înainte de a ajunge la 2-3 la sută din PIB, iar în 10 ani vom cheltui mult mai mult pentru pensii speciale decât pentru învățământ. Aceasta este calea spre progres a României? Sau este drumul care duce fix la o țară eșuată?

De aceea, susțin, cu toată fermitatea: prima decizie care trebuie adoptată, cât mai urgent, este încetarea aplicabilității prevederilor legale care permit pensionarea înainte de vârsta standard. O discuție ar putea să existe pentru personalul militar din armată, unde de altfel și în prezent există reglementări pentru creșterea treptată a vârstei de pensionare – doar că, posibil, există «portițe» pe unde se strecoară unii, mai egali. Dar, în rest, vârsta de pensionare trebuie să fie cea standard. Și pentru judecători, și pentru personalul Ministerului de Interne, și pentru toți ceilalți privilegiați de azi. Această decizie nu ar trebui să întârzie. Este, până la urmă, o chestiune de securitate națională! Dar nu în direcția în care privilegiații de azi pretind ca ar fi, ci exact invers!

Cât despre profesiile unde nu poți fi performant până la vârsta de 65 de ani (mie mi-a fost dat exemplul balerinilor; este clar, nu-i așa, faptul că balerinii nu pot dansa pe scenă până la vârsta normală de pensie este explicația pentru care ies la pensie de la 45 de ani polițiștii de proximitate!) ; dar există întotdeauna activități pe care le pot desfășura, după o anumită vârstă, să spunem, chiar balerinii. Sau, eventual, pot ieși la pensie mai devreme, cu diminuarea drepturilor de pensie. Știu, nu îmi voi face prea mulți prieteni cu această abordare. Cred însă că a venit vremea sa fim lucizi, să încheiem segregarea socială gravă, care va avea efecte dramatice în plan social și economic.

Nu voi intra aici în discuții pe tema modului de calcul al «pensiilor speciale» până la dispariția lor totală. Dar aceasta va trebui să se întâmple, chiar dacă, în prezent, dând cinstea pe rușine și încălcând grav chiar constituția pe care ar trebui să o apere, Curtea Constituțională ține cu dinții și cu ghearele de un privilegiu pe cât de absurd legal, pe atât de nerușinat de mare, în cazul magistraților. În măsura în care cei nouă dumnezei din CCR vor avea o urmă de decență și vor înțelege că au sărit foarte mult peste cal, cu privilegii de nabab, problema se poate rezolva, treptat, prin modificarea modului de calcul al pensiilor, prin impozitarea specială a părții acordate peste nivelul rezultat din calculul unei pensii obișnuite și așa mai departe. Ar trebui însă ca cei nouă dumnezei să redevină oameni, cu bun simț.

Dacă acest lucru nu se va întâmpla, există și soluția radicală: realizarea unui text de lege care abrogă imediat și definitiv toate pensiile speciale, le recalculează pe cele aflate în plată – iar textul respectiv devine subiect de referendum constituțional, la unul din cele 4 rânduri de alegeri de anul viitor. Acest text poate prevedea ca prin Constituție să fie interzisă acordarea de pensii, la alte vârste și în alte condiții decât cele valabile pentru toți cetățenii. Textul respectiv ar putea cuprinde, de exemplu, următoarele:

“În aplicarea prevederilor art. 16. al.1 al Constituției României, de la data publicării acestei legi în Monitorul oficial își încetează aplicabilitatea toate legile care stabilesc regimuri preferențiale pentru unele categorii socio-profesionale în privința vârstei de pensionare și/sau a modului de calcul al pensiilor, iar plata oricărei pensii în baza acestor legi încetează de la aceeași dată. Persoanelor care îndeplinesc condițiile de pensionare potrivit legislației în vigoare li se recalculează drepturile de pensie, cu includerea în calcul a tuturor veniturilor pentru care au fost plătite una sau mai multe forme de pensie. Persoanele care nu îndeplinesc condițiile de pensionare potrivit legislației în vigoare se vor reangaja, potrivit legii, în funcții potrivit pregătirii și experienței profesionale.”

Nu este ușor. Numărul profitorilor de pe urma banului public și mai ales forța politică a acestora sunt formidabile. Vor fi găsite tot felul de pretexte sau de scuze pentru a lăsa portițe, pentru a păstra privilegii; dacă nu pentru toți cei «îndreptățiți» acum, măcar pentru o parte a acestora. Dar societatea trebuie să se trezească. Avem un deficit bugetar uriaș, care va tot crește. Și nu este deloc departe ziua în care nu Uniunea Europeană, nu Fondul Monetar Internațional, ci altcineva va dicta ce anume trebuie să facem: creditorii României.

Ratarea PNRR (unde pensiile speciale sunt un punct deosebit de sensibil) și creșterea în continuare a deficitului public vor închide piețele financiare pentru țara noastră. Atunci, deficitul va fi acoperit așa cum o fac țările-paria: prin scăderea brutală a consumului, creșterea la cer a impozitelor, recesiune economică drastică și de durată, deprecierea monedei naționale. Nu suntem acolo. Încă. Este timp pentru un program rațional și comprehensiv de restabilire a viabilității bugetului. Dacă, de exemplu, guvernul va rezolva piatra de moară a pensiilor speciale, iar celelalte măsuri, discutate aici, vor fi adoptate, am convingerea că depășirea în acest an a deficitului de 4,4 la sută din PIB va fi acceptată și de UE, întrucât ne-am afla pe cea mai sănătoasă cale de viabilizare a bugetului. Sumele din PNRR vor fi deblocate, ceea ce va spori șansele de accelerare a creșterii economice și de însănătoșire nu doar a finanțelor publice, ci și a mediului de afaceri.

Posibil este. Întrebarea este dacă avem oameni politici cu înțelepciunea de a ataca problemele de la rădăcină, cu rezultate de durată. Avem?

S-ar putea să îți placă:


COMENTARII:
Fii tu primul care comenteaza